m-am îndrăgostit

De cafeaua fără zahăr…
Pentru că odată cu timpul mă văd nevoit să renunț la diverse lucruri care-mi faceau viața mai interesantă, sau cel puțin așa credeam eu, a trebuit sa spun adio și zahărului. Asta măcar până la prima mea criză hipoglucemică când cu siguranță ne vom revedea ca doi vechi buni camarazi.

Degeaba fac eu pe îmbufnatul că n-am voie nici aia si nici aia pentru că până la urmă, din cauza acestor interdictii, ajung să trăiesc astfel de sentimente nobile. Ajung să-mi placă să am continuu în față o cană cu cafea pe cât de neagră pe atât de lipsită de zahăr pe care s-o picur în mine cu o frecvență demnă de tic nervos. Și ciudat, aș putea spune că amarul ăla negru mă indulcește și mă-mpacă cu orice-aș avea eu de-a stânga, dreapta, curmezișul sau crucișul. A devenit gura scurtă de tarie ce-ți dă curaj, răsuflarea aia adâncă înainte de a porni ca din tun în tura de 50 de metri care te face campion mondial, alea 4 bătăi ale mingiei de tenis înainte de ultimul as servit ce declanșează “Game Set Match” intr-o finală la Roland Garros, inima luată în dinți în momentele importante spre cruciale, fracțiunile alea de secundă în care timpul se dilată pentru a face loc genialității marilor momente…

Asa e fiecare gură din noua bautură care mi-a lipsit în ultimii 6 ani și care curge prin mine mai cu rost decât sângele. Pentru că orice secundă e mare și merita trăită cu amărăciunea iubitei mele..