Oana

Afară toamnă, înăuntru iarnă straşnică ce pare că nu se mai sfârşeşte.
Stau pe aceeaşi bancă ce-a ştiut să-mi ofere de fiecare dată liniştea de care aveam nevoie. Draga de ea. O s-o vopsesc şi voi avea grijă să nu piardă lupta cu vremea şi timpul.
Stau cu Oana şi mă pierd complet uitându-ma la ea. Doamne ce om frumos. Aproape ca nu mai văd nimic în jur. O las să mă încălzească, să se joace cu mine, râd, zâmbesc, plâng şi-i mulţumesc din tot sufletul că mă lasă s-o cunosc aşa.
Din când în când văd în fundalul estompat câte o pereche de picioare, se apropie uşor de mine şi se opresc la fântâna din faţa mea.
Uneori reuşesc să-mi ridic privirea şi văd că mă mai şi însel,la fel cum se-ntâmplă şi acum.
Sunt patru picioare(şi nu două), un ţânc şi bunicul său.Cel mic a uitat complet de sete şi apă. Se uită bucuros în iarbă şi-şi întreabă uimit bunicul dacă a văzut şi el veveriţa care tocmai ce alerga prin faţa lor. Ce bine e că unii copii încă îşi mai găsesc bucuria în astfel de privelişti, îmi zic.

Zâmbesc şi mă-ntorc fericit la Oana, mulţumindu-i lui Doamne-Doamne pentru tot ce mi se întâmplă.


E minunat felul în care poţi cunoaşte un om după colţurile îndoite ale paginilor unei cărţi(spun mai mult decât un milion de cuvinte)..........